presentiment

Duminică seara, puţin înainte de orele 22. Încerc din răsputeri să fac o pauză de lucru şi să citesc câteva rânduri. Şi citesc cu atâta sete, pentru că din păcate acum e tot mai puţin timp pentru activităţi dedicate mie şi doar mie.

La un moment dat simt cum mă cuprinde o senzaţie de teamă, de stres, mii de gânduri mi se învârt în cap. Nimic anume. Nu e o problemă clară pe care să încep să o desfac în bucăţele ca să-i găsesc rezolvarea. E pur şi simplu o durere surdă în stomac, parcă o mână invizibilă îmi apasă nasul şi gura. Nu mai pot să respir. Uit ce citesc. Închid cartea şi atunci sună telefonul. Acum ştiu. Am avut un presentiment. Răspund la telefon şi deşi memoria telefonului îmi arată un nume, vocea de dincolo e a altcuiva. Nu cunosc persoana în cauză. Am văzut-o vag o dată sau de două ori. Pledează cu cuvinte sărace pentru numele din memoria telefonului meu. Pe scurt, fără să mă învârt în jurul cozii, încerc să reduc pe cât posibil volumul nesimţit al vocii de dincolo, însă durerea mea de stomac persistă şi se intensifică deodată cu furia. Mi s-a făcut milă şi silă în acelaşi timp. Îmi aud vocea dură şi mă sperii de mine. 

Eu nu sunt aşa. Nu vreau să fiu aşa. Amară. Vreau să fiu omul cu vocea caldă, blândă. Cu zâmbetul pe buze. Cu ochii limpezi. Din păcate, greul de pe umerii mei mă transformă în ceea ce nu vreau să fiu. Uneori e mult prea mult. 

Odată telefonul închis, starea mea se atenuează. Dau să mă îmbrac. Se făcuse deja ora la care mă întorc de obicei la terasă. Stomacul meu se relaxează. Uit repede momentul dinainte. Am învăţat să uit, să îndosariez, să pun deoparte, să las în urmă tot ce mă loveşte. Altfel n-aş reuşi să trec peste zi. Aerul curat de afară îmi umple plămânii. Muntele mă priveşte din căuşul lunii, iar oraşul mă loveşte în faţă.  E întuneric. Tinerii se ţin de mână, se iubesc la loc ferit, se plimbă în noapte. Unii beau limonadă cu pepene la mine în terasă. Sunt puţini, deja îi recunosc pe toţi. Cei mereu singuri, cei pretenţioşi, cei etern pierduţi în ecranul telefoanelor, cei prietenoşi, cei atenţi, cei mereu prezenţi, cei ce nu mă cunosc. Le zâmbesc tuturor. Noaptea abia începe.