Despre divorţ... la feminin

Am început Zilele regăsirii mele pe la 6 seara şi am terminat-o curând după ora 12 noaptea. Mi-a plăcut şi nu prea. Încă de la primele rânduri, îţi lasă impresia că ştii ce urmează, dar odată ce te adânceşti în ea începi să suferi cot la cot cu personajul principal, o doamnă de 38 de ani, mamă a doi copii, surprinsă de divorţul brusc şi fără explicaţii pe care i-l cere soţul ei după 15 ani de căsătorie petrecuţi oarecum în armonie. În timp ce citeşti, te simţi cuprins de frustrările şi chinurile prin care trece femeia părăsită de bărbatul ei, simbol al căminului ei lipsit de probleme, al siguranţei, al vieţii tihnite în sânul familiei. Toată lumea ei se zdruncină, nu mai există temelii, gândurile ei se amestecă, uită de ce există, uită de ea, de copiii ei, de facturi, de viaţă, în general. Cu greu reuşeşte să înţeleagă că soţul ei, acum amantul unei tinere studente, este în fapt cel care renunţă fără remuşcări la anii petrecuţi construind alături de ea această familie cu doi copii. Ceea ce este foarte trist este că Olga se trezeşte brusc în sânul unei realităţi pe care nu poate să o accepte fără să treacă prin purgatoriul unor chinuri inimaginabile. Mario, pe care-l considera soţul perfect, nu este ceea ce pare, este în fapt un oportunist care o părăseşte fără menajamente, lăsându-o în urmă ca pe un vis, cu cei doi copii, cu viaţa ei de gospodină fără serviciu, fără prieteni în afară de cei comuni care ştiau cu toţii ce se întâmplă, rupându-se de familie fără să lase nici măcar o posibilitate de a fi contactat. Pleacă din casă şi dispare o perioadă. Se întoarce la un moment dat cu pretenţii, cerându-i Olgăi demnitate şi înţelegere. Bineînţeles, nu primeşte ceea ce crede ar merita, ci doar ocări de care se simte foarte nemulţumit. Odată cu suferinţa acută a pierderii soţului, Olga trece prin fazele chinuitoarea ale regăsirii de sine. Începe să-şi redescopere visele demult îngropate în zidurile familiei sale şi caută să se regăsească pe sine în resturile lăsate în urmă de un soţ plictisit de responsabilităţile vieţii de familie. 

Am descoperit în primele pagini ale cărţii o trimitere la Femeia sfâşiată a Simonei de Beauvoir, o scriitoare foarte dragă mie. Bineînţeles că am devorat şi această variantă de a trece peste un divorţ, doar că de această dată, personajul principal este o femeie de 44 ani, mamă a două fete deja stabilite la casele lor, soţia unui personaj respectabil, o doamnă în adevăratul sens al cuvântului care a sacrificat totul în numele familiei. Din păcate, acest sacrificiu nu-i foloseşte pentru că soţul ei nu găseşte potrivit să-şi petreacă restul vieţii cu ea, ci cu o tânără avocată de succes. Diferenţa dintre cele două soţii părăsite, este că cea din Femeia sfâşiată, încearcă să-i accepte soţului această nouă relaţie şi să-l împartă cu amanta. Cu acordul ei, el petrece noaptea la cealaltă acasă sau pleacă un week-end cu ea. Totuşi, în timp, frustrarea creşte şi Monique se trezeşte că-i cere soţului să aleagă, dar nu obţine ceea ce-şi doreşte. Reproşurile şi gândurile ei sunt însemnate în carte ca într-un jurnal exact. Făcând cercetări în casele prietenilor comuni, se trezeşte că toată lumea din jurul ei ştie cum stau lucrurile în realitate şi că de fapt soţul ei o înşeală deja de mai bine de 10 ani. Mintea şi sufletul ei nu concep o astfel de trădare, mai ales că ea trăia cu senzaţia că sunt o familie model. Descoperă cu încetul că lumea pe care se bazează este în fapt un mediu ireal. Esenţa este la polul opus faţă de aparenţă. 
Toate sentimentele ei de frustrare se transmit cititorului care rămâne oarecum încărcat cu această crudă realitate a adulterului şi după ce închide cartea. 

În semn de încheiere, nu pot să spun decât că nu am citit încă nicio carte scrisă de un bărbat care să descrie o astfel de experinţă. Sunt sigură că trebuie să existe, dar nu am descoperit-o încă. O carte cu două puncte de vedere este Şcoala femeilor de André Gide. Am să o postez cu altă ocazie pentru că am citit-o acum 6 ani şi trebuie musai să o recitesc.

Până una alta, poftă mare la citit!