Kurt Vonnegut – Mama Noapte

Am în bibliotecă, de mai bine de cinci ani, majoritatea cărţilor lui Vonnegut publicate în România. L-am găsit ca recomandare prin scrierile lui Haruki Murakami. Şi deşi am citit cam tot Murakami (exceptând Underground), nu am reuşit să găsesc momentul în care să fiu pe aceeaşi lungime de undă cu Vonnegut. Cel puţin nu până acum.

Am dat întâmplător de el printre stivele mele de cărţi dosite prin pod şi pe la mama prin casă. Am sustras cam 5 volume şi mi-am amintit brusc că undeva prin 2010 am citit Puşcăriaşul. A fost prima mea carte după după ce m-am mutat din Timișoara. A fost începutul întoarcerii mele în mine și o alegere inspirată pentru acel moment.  

Am început aşadar cu romanul Mama Noapte care s-a şi risipit ca prin vis. L-am sorbit fără să-mi acord prea multe pauze. E un roman absolut excelent a cărui acţiune se petrece în timpul şi după al doilea război mondial. Personajul principal joacă rolul prizonierul de război, rolul nazistului prin excelenţă, gata să răspundă – în faţa unui proces – pentru crimele împotriva umanităţii. Deşi fusese agent american sub acoperire, H. Campbell se decide, în cele din urmă, să-şi judece singur vinovăţia şi să-şi dea propriul verdict. 

Am ales să transcriu aici aproximativ o pagină de carte care mie mi-a plăcut mult.

„Lucrul cel mai de groază la o minte totalitară clasică este că orice rotiţă, oricât de mutilată, va avea pe circumferinţă porţiuni de dinţi păstraţi impecabil, perfect fasonaţi.

Bineînţeles, dinţii lipsă reprezintă în majoritatea cazurilor adevăruri simple, evidente, adevăruri care se află la îndemâna şi înţelegerea chiar şi a unor copii de zece ani.

O anume distrugerea deliberată a dinţilor, eliminarea premeditată a unor informaţii evidente –

Aşa se explica şi cum un menaj atât de contradictoriu ca acela compus din Jones, părintele Keeley, Vice-Bundesfuhrer-ului Krapptauer şi Fuhrer-ul negru a putut exista în relativă armonie –

Cum socrul meu putea să nutrească în aceeaşi minte indiferenţă faţă de femeile prizoniere şi dragoste faţă de o vază albastră –

Cum Rudolf Hess, comandantul Auschwitz-ului, putea să alterneze la difuzoarele de la Auschwitz muzică sublimă şi apeluri pentru cărăuşii de cadavre –

Cum Germania nazistă n-a putut sesiza nici un fel de deosebiri importante între civilizaţie şi hidrofobie –

Este cea mai puţin aproximativă explicaţie la care am ajuns în privinţa legiunilor, a naţiunilor de nebuni văzute de mine la vremea mea.”

Cum zice şi coperta din spate a cărţii este cel mai necruţător roman al lui Vonnegut. În ce mă priveşte, nu romanul e necruţător, ci subiectul sau mai bine zis realitatea în jurul căreia se conturează romanul, şi anume războiul. Al doilea război mondial.