iubita locotenentului francez

M-am lăsat în ultima vreme în grija unor autori mai puţin slobozi la gură și m-am întors, aşadar, la John Fowles, unul dintre adoraţii şi preferaţii mei. Iubita locotenentului francez este o carte muncită, studiată și cercetată din toate punctele de vedere. Mi-a plăcut atât de mult încât n-am reușit să o las din mână deși este destul de "grăsuță", dacă mi se permite această remarcă oarecum neprietenoasă.
Mie una, explicațiile, trimiterile și notele de subsol îmi sunt tare dragi. Le citesc întotdeauna bucuroasă pentru că dau de informații de tot soiul, care mai de care mai interesante. Fiecare capitol din Iubita locotenentului francez începe cu câteva versuri sau fragmente din opere celebre alese anume pentru a da tonul capitolului următor.
Autorul este foarte prezent în operă, se lasă condus de personaje și lasă impresia că acestea dictează acţiunea. 
Trebuie să spun că atunci când am început să o citesc, aveam o altă idee despre conținutul ei. Eram sigură că e vorba de cu totul altceva. Mă gândeam la un roman clasic de dragoste. Aveam în minte scena aceea cu femeia îmbrăcată în negru ce stă pe un ponton privind marea în căutarea iubitul pierdut. Nu mi-a trecut nicidecum prin minte că ar putea exista în paginile ei un cuplu fericit, pregătit de căsătorie, care mai apoi să devină un triunghi amoros din partea căruia să nu prea mai știi la ce să te aștepți. Foarte interesant este și faptul că nici măcar autorul nu te prea ajută, lăsându-ți la dispoziție vreo trei finaluri diferite.
M-am atașat foarte mult de personaje. De fiecare în parte. De Charles Smithson, gentlemanul cu principii bine conturate bazate doar pe onoare și datorie, de Ernestina Freeman, tânăra logodnică, doritoare să placă, mofturoasă și capricioasă, de Sarah Woodruff, femeia în negru, misterioasă şi plin de senzualitate. Am stat alături de ei câteva zile adulmecându-le trăirile şi stările sufleteşti. Sunt sigură că este o lectură delicioasă pentru mulţi din voi, mai ales în perioadele astea reci şi întunecate. Spor!