Motto... reply

   Acum vreo două seri am fost cu nişte prieteni la un restaurant purpuriu din zonă (zic purpuriu doar pentru că s-a exagerat cu roşul la decorarea lui), restaurant pe care n-am să-l numesc pentru că nu merită din partea mea nici măcar reclama negativă. Aşadar, mergem, intrăm înăuntru, ni se aspiră masa (fapt nemaiîntâlnit nicăieri în locurile pe unde am umblat), ne aşezăm, comandăm de la bar, de la bucătărie, ne foim, discutăm, bem de la bar, uită să ne aducă de la bucătărie... Mă rog, toate ca în România uitată din Valea Jiului... Printre altele, tânărul prietenos din faţa mea, director şi proprietar de ziar cu acte în regulă, un bun cunoscător al limbii române - scris, citit, vorbit- mă uimeşte cu o întrebare la care-i flutur rapid şi fără rezerve răspunsul meu precis.

"Cum se scrie cuvântul motto? Cu un "t" sau cu doi?"

"Cu doi", zic fără menajamente. 

  Mă priveşte, îmi zâmbeşte sugubăţ, îmi dă încă o şansă, eu dau înainte cu părerea mea, ca până la urmă să răsfoiască rapid pe telefon site-ul dexonline şi mă repede cu minunea: "E cu un singur "t". Tresar, îmi răscolesc mintea şi văd în faţa ochilor o discuţie mai veche pe această temă cu o victorie clară în favoarea acestui stimabil cuvânt scris cu doi de "t". Mă agit, mă uit la ecranul telefonului şi mă simt răpusă. Accept cu resemnare şi tac, dar clocotesc. 

  Seara continuă înghiţită parcă de pleoapele abajururilor roşii, mai vorbim, mai aşteptăm, până la urmă unii au norocul să servească ce au comandat cu o oră în urmă şi, la un moment dat, dăm să plecăm. În maşină, în drum spre casă, gândesc exact unde ar trebui să caut având în vedere că nu deţin, din păcate, ultimul DOOM apărut. Ajunsă acasă, mă aşez confortabil în faţa calculatorului şi încep să-mi fac conştiincioasă temele. Ei bine, nu durează mult şi găsesc un articol  clar în care se explică cum s-a revenit la forma iniţială a cuvântului, adicătelea  la cei doi de " t" ai săi, de bază. Ce m-a deranjat şi mai tare a fost că eram sigură că se foloseşte cratima când este articulat, dar nu.... ERROR!

  Aveţi mai jos, frumosul articol al stimatei Ioana Pârvulescu, apărut pe site-ul  revistei România Literară şi mai apoi un alt articol cu explicaţia exactă a  articulării cuvântului motto. 

  Pentru cei care vor puţin mai mult şi mai delicios puteţi citi aici o postare  wikipedia, în limba italiană, cu explicaţiile cuvântului motto pe care fondul nostru literar l-a păpat şi a încercat fără reuşită să-l românizeze de tot. 

La început a fost deviza... de Ioana Pârvulescu

Am răsfoit recent noul DOOM, oprindu-mă numai la cuvintele marcate cu asterisc şi la cele cu semnul exclamării. Steluţa e semnul pentru cuvintele nou introduse în dicţionar, care circulă deja de o anumită vreme şi trebuie învăţate şi în scris, cum e, să spunem, bypass. Mai importante pentru mine sunt însă cuvintele cu semnul exclamării, pentru că la ele a apărut o modificare normativă. Şi, cum dezvăţul e mai greu decât învăţul, am zăbovit mai mult la acestea. Aşa am ajuns, după destul de multe surprize lingvistice, plăcute sau nu, la cuvântul motto. E marcat cu semnul exclamării şi ştiam că în precedentul DOOM se recomanda scrierea lui cu un t. Norma n-a putut fi totuşi impusă, aşa că lingviştii, mai toleranţi decât îi crede lumea, au revenit la vechea formă, cea pe care o învăţasem şi eu la şcoală, cu tt. M-am bucurat pentru motto, aşa cum te bucuri pentru un cuvânt la care ţii şi a cărui soartă tipărită nu ţi-e indiferentă. Deşi scriitorii îşi iubesc cuvintele, aşa cum părinţii îşi iubesc copiii, adică fără excepţie, e neîndoielnic că fiecare om de carte are vorbe pe care le preţuieşte în mod deosebit. Iar relaţiile mele cu mottoul sunt foarte vechi şi puternice.

Dacă doriţi să citiţi articolul în întregime, îl aveţi  aici.

Discuţia articulării cuvintelor străine este mult mai largă, mai ales că normele s-au modificat în noul „Dicţionar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie” (DOOM 2005). Regulile impuse sunt următoarele:

a) se scriu cu cratimă articolele pentru împrumuturi şi nume de locuri a căror finală prezintă deosebiri între scriere şi pronunţare

Ex: bleu-ul, Bruxelles-ul, dandy-ul, show-ul etc.

Altfel spus, se scriu cu cratimă articolele cuvintelor a căror finală se scrie sau se pronunţă diferit în limba din care provine cuvântul şi limba română.

b) se scriu fără cratimă articolele pentru împrumuturile terminate în litere din alfabetul limbii române, pronunţate ca în limba română:

Ex: boardul, clickul, trendul etc. (conform DOOM (2005): XLII)

Cu alte cuvinte, se scriu fără cratimă articolele pentru împrumuturile terminate în litere care se pronunţă ca în limba română.

În privinţa cuvântului motto, formele sale articulate sunt: mottoul şi mottouri, deoarece ultima literă - o - se pronunţă ca în limba română.

Aveţi aici şi linkul pentru pastila de limba română.

  Ca o notă de încheiere, vreau să înţelegeţi că prin acest articol nu încerc să justific sau să demonstrez ceva, ci doar să mai învăţ  şi să mai împărtăşeşc  cu voi lucruri pe care probabil ar fi trebuit deja să le ştim cu toţii  atâta timp cât vrem să ne respectăm neamul şi limba.