Cândva, acum 12-13 ani, lucram la bibliotecă. Nu era cine ştie ce de capul ei, dar ţineam din suflet la cărţile de acolo. Din păcate, colegele mele erau interesate de orice altceva decât de cărţi. Casau tot ce li se părea că e prea mult, prea urât, prea trist, prea de nelipit. Eu, sincer, luam acasă tot ce puteam salva. Acum regret că nu am luat mai mult. Din păcate, pe vremea aia eram prea copilă, prea naivă... prea ca la ţară. :))
Experienţa mea de azi (ajung şi acolo mintenaş) m-a făcut să-mi amintesc de un moment ilar petrecut între cei patru pereţi ai bibliotecii. Într-o zi de vară, călduroasă şi încărcată, trec pragul bibliotecii un tătic şi un puştiulete la pubertate, pirpiriu, timid, roşu în obraji şi plin de coşuri. Tatăl lui, cu pieptul umflat şi privirea ţapănă, mă priveşte în ochi şi-mi cere câteva cărţi pentru băiatul tremurător de lângă el. Îi aduc cărţile, îi fac o fişă nouă, îl pun să semneze, se fâstâceşte, roşeşte, semnează pe mai multe rânduri decât e necesar, nu mă priveşte nici măcar o clipă, iar la final, îi înmânez cărţile şi el dă să plece. Tatăl lui îl mână înapoi şi-i spune:
- Hai, fă cum te-am învăţat.
Culoarea din obrajii puştiului se schimbă din roşu în vişiniu, apoi dă în violet.. Eu mă uit la el şi nu prea înteleg care a fost învăţătura tatătului până când cel mic scoate din plasă o pungă, iar din pungă, SURPRIZĂ!, un săpun. Nu din cele împachetate individual. Nu. Un săpun în coajă proprie, verde, marca Duru, din cele luate la set de cinci. N-am să uit cât trăiesc sunetul de săpun ce-mi zgâria tejgheaua vopsită maro, dâra verde lăsate de acest "cadou" neaşteptat, pueril şi ... penibil. Bietul copil tremura din toate încheierturile, nu mă putea privi în ochi, iar eu, mască!, i-am returnat săpunul jucând parcă X-0 pe lemnul tejghelei. Tatăl îmi făcea semn convulsiv cu ochiul stâng în timp ce-l împingea pe copil să-mi împingă săpunul. Ah, bietul copil... Mi-a lăsat săpunul. N-a fost chip să-l returnez suratelor lui colorate care probabil aşteptau acasă să fie date vreunei casieriţe sau profesoare sau medic sau...... Nu ştiu ce s-a întâmplat cu Durul cel verde, probabil s-au bucurat de el colegele. Pe mine experienţa asta m-a lăsat fără grai jumătate de zi. M-am visat plătită în săpun pentru cărţile vechi pe care le tot ofeream celor ce făceau coadă în faţa bibliotecii....
Şi ca să mă întorc din trecut, mi-am amintit de faza asta tocmai pentru că am ajuns în situaţia acelui biet copil educat din fragedă pruncie să împingă tuturor câte o atenţie pentru simplul fapt de a fi servit. Ce trist! Oare aşa suntem toţi? Eu nu am oferit săpunuri, dar ciocolata şi cafeaua fac un pachet de şoc ce-mi oferă oricând o uşă deschisă, şi dacă nu se deschide uşa măcar acritura de birou nu-şi mai distruge faţa urându-mă, ci chiar încearcă printre riduri şi grimase să-mi zâmbească.
"Aşa merge", îmi spune cineva mai în vârstă şi pare-se mai priceput. Eu una nu pricep, nu vreau să pricep, nu vreau să fiu pachetul de cafea şi ciocolată. Pe mine mă umilesc situaţiile astea. Mă umileşte gândul şi situaţia de a intra într-un birou şi a posta acolo un pachet, mă umileşte ideea că aşa merge treaba, mă umileşte soluţia asta de urgenţă. Şi totuşi, am trecut prin toate situaţiile posibile şi imposibile, şi trebuie să recunosc că n-am plecat niciodată acasă cu pachetul de urgenţă....
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu