la vie n'est pas toujours rose

sursa foto

Când am momentele mele de trântă cu viaţa, momente când îmi vine să urlu, să fug şi să nu mă mai opresc până când nu văd în faţa ochilor capătului lumii sau locul în care eu nu mai sunt eu, locul în care ceilalţi nu mai există, iar realitatea dispare într-un nor de fum, mă opresc brusc, trag aer în piept şi mă uit puţin în jurul meu. Îmi dau seama că nu am de ce să mă plâng, nu există nici măcar o problemă în viaţa mea care să fie atât de gravă încât eu să nu-i pot supravieţui. 

Când am momente teribile de luptă cu mine însămi, momente în care încerc din răsputeri să mă încurajez, momente în care îmi tulbur mintea şi sufletul cu soluţii la probleme care de multe ori nu-mi apaţin, dar care mă chinuie până la nesomn, mă opresc din gândit. Nu plâng. Nu mai plâng demult. Nu există nici măcar un moment atât de nasol în viaţa mea care să-mi merite lacrimile. Nu există, mulţumesc lui Dumnezeu, boala, nici în ce mă priveşte, nici în ce-i priveşte pe cei apropiaţi mie. Dacă ar exista, atunci lacrimile nu m-ar ajuta decât să-mi spăl sufletul îndurerat. 

Sunt atât de multe momente în care îmi pierd suflarea, în care îmi vine să închid ochii clipe întregi până când Pământul termină o mişcare de rotaţie, momente în care vreau să uit că exist în acel loc, în acel timp, pentru acel motiv. Când ajung la limită sufocării, îmi dau seama că de fapt în lumea asta mare, sunt mulţi alţii care mor de foame, care mor de sete, care pierd tot ce au mai scump pe lume, şi atunci mă opresc brusc, trag aer în piept şi pornesc mai departe. 

Sufăr de multe ori când aud în jurul meu oameni care-şi plâng de milă, oameni care nu au timp nici măcar să-i asculte pe ceilalţi pentru că mintea lor e plină de propria lor persoană, oameni pe care ploaia de afară nu-i priveşte pentru că au un acoperiş deasupra capului, oameni pe care-i văd trăind într-o bulă de aer din care se hrănesc fără să-şi dea seama că-i înfometează pe ceilalţi cu lipsa lor de compasiune. 

De multe ori când sunt atât de tristă încât nu pot nici măcar să rostesc un cuvânt, încerc din răsputeri să mă preocup cu gânduri frumoase, să adaug tristeţii ingrediente proaspete, uneori chiar şi uitare...

C'est la vie, pas le paradis!