 |
| sursa foto |
Îmi amintesc cât îmi era de greu să merg la serviciu prin ploaie. Mereu ajungeam să-mi încep ziua de lucru extrem de nervoasă şi de frustrată. Mă gândeam întruna că aş fi putut sta în casă, la căldură, cu o carte bună în braţe şi o cafea şi mai bună lângă mine.
Din păcate, am petrecut multe astfel de zile când pe lângă faptul că-mi udam încălţările şi pantalonii ajungând la serviciu, tocmai în ziua respectivă trebuia să rezolv cât mai multe acte în afara firmei, nicidecum la birou. Muream de nervi şi de frustrare. Parcă nici părul nu-mi stătea cum trebuie. Parcă brusc mă simţeam cea mai urătă femeie din lume. Parcă tot ce aveam pe mine îmi venea total aiurea.
În majoritatea cazurilor nu reuşeam să mă concentrez şi nu dădeam un randament prea strălucit. Sufeream din suflet din pricina ploii. Încercam totuşi - şi din păcate, nu prea îmi permiteam - să-mi ofer un moment de linişte încălzindu-mă cu o cafea sau un ceai. Şi deşi era multă agitaţie în jurul meu visam cu ochii deschişi la zile mai bune şi mai calde.
Acum nu mai iau atât de personal ploaia. Chiar dacă plec cu treabă. Chiar dacă trebuie să ies din casă. Acum ştiu că pot să aleg şi că de multe ori îmi şi permit să nu plec de acasă. Sau şi dacă ies, ştiu că nu sunt nevoită să petrec o zi întreagă alergând prin ploaie ca să rezolv problemele altcuiva.
O astfel de revelaţie am avut zilele trecute când, profitând de cele câteva zile de concediu ale surorii mele, ne-am adunat la un mic dejun în ciuda ploii ce hohotea afară. Am mers prin ploaie până la ea acasă, am servit un mic dejun minunat acompaniat de o ceaşcă fierbinte de ceai negru cu lapte. Un deliciu! Am ieşit apoi, împreună, la plimbare prin oraş însoţite de umbrele colorate şi poveşti de viaţă. Ne-am cumpărat marţipan şi covrigi calzi, am râs, am vorbit şi ne-am îmbătat de atâta ploaie....
Din păcate, am petrecut multe astfel de zile când pe lângă faptul că-mi udam încălţările şi pantalonii ajungând la serviciu, tocmai în ziua respectivă trebuia să rezolv cât mai multe acte în afara firmei, nicidecum la birou. Muream de nervi şi de frustrare. Parcă nici părul nu-mi stătea cum trebuie. Parcă brusc mă simţeam cea mai urătă femeie din lume. Parcă tot ce aveam pe mine îmi venea total aiurea.
În majoritatea cazurilor nu reuşeam să mă concentrez şi nu dădeam un randament prea strălucit. Sufeream din suflet din pricina ploii. Încercam totuşi - şi din păcate, nu prea îmi permiteam - să-mi ofer un moment de linişte încălzindu-mă cu o cafea sau un ceai. Şi deşi era multă agitaţie în jurul meu visam cu ochii deschişi la zile mai bune şi mai calde.
Acum nu mai iau atât de personal ploaia. Chiar dacă plec cu treabă. Chiar dacă trebuie să ies din casă. Acum ştiu că pot să aleg şi că de multe ori îmi şi permit să nu plec de acasă. Sau şi dacă ies, ştiu că nu sunt nevoită să petrec o zi întreagă alergând prin ploaie ca să rezolv problemele altcuiva.
O astfel de revelaţie am avut zilele trecute când, profitând de cele câteva zile de concediu ale surorii mele, ne-am adunat la un mic dejun în ciuda ploii ce hohotea afară. Am mers prin ploaie până la ea acasă, am servit un mic dejun minunat acompaniat de o ceaşcă fierbinte de ceai negru cu lapte. Un deliciu! Am ieşit apoi, împreună, la plimbare prin oraş însoţite de umbrele colorate şi poveşti de viaţă. Ne-am cumpărat marţipan şi covrigi calzi, am râs, am vorbit şi ne-am îmbătat de atâta ploaie....
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu