retrospectiva zilelor pierdute

sursa

Cutii, ambalaje de toate mărimile, pungi, plase. Ajut la tehnoredactarea unei cărţi pe care am tradus-o anul trecut. Împachetez lucruri de care nici nu vreau să-mi mai amintesc. Privesc podul casei părinţilor mei şi mă mir de cantitatea de obiecte pe care le deţin. Alerg să plătesc facturi ca să-mi pot preda apartamentul în regulă. Sunt cu mintea în 10 locuri. Lucrez dosare pentru diverse documentaţii de urbanism (în caz că nu ştiaţi soţul meu deţine o firmă de arhitectură - a nu se înţelege o laudă de sine sau de portofel, chiar nu-i cazul). Încerc să-mi ţin ordine în acte pentru că va trebui să fac un drum la Finanţe ca să-mi pun ordine în PFA-ul. Primesc veşti proaste cum că magazinele nu-mi acceptă lumânările la vânzare. Se pare că am nevoie de alt fel de documente, de certificări. Alţi bani, altă distracţie. Mă gândesc mult, mai ales noaptea, cum să fac. Nu-mi găsesc nişte hârtii prin mormanul de cutii, ambalaje de toate mărimile, pungi, plase. Scriu mailuri explicative. Mă gândesc că-mi va lua doar o singură zi să-mi aşez toate lucrurile ca să pot trăi şi lucra. Asta e f bine. Restul lucrurilor mele hibernează. Urc şi cobor multe scări, car după mine poveri demne de măgari, spre deosebire de ei, poverile îmi aparţin. Părinţii mei se miră la vederea munţilor de cutii, ambalaje de toate mărimile, pungi, plase. Undeva, pe drum, fac 31 de ani. Exact în 28 februarie. Apuc să sărbătoresc scurt cu familia în week-end după o tură de cărat şi depozitat lucruri. Marţi, chiar în 28, mă învârt cu nişte acte şi reuşesc să ofer unui grup restrâns de prietene o cafea, undeva seara la 8. Bem toate, oarecum plictisite, obosite de rutină, de serviciu, de iubire, de viaţă şi eu de mutat. Servesc cu soţul meu 3 tipuri de brânză cu mucegai, cu un vin bun, biscuiţi şi câţiva struguri sintetici. Am împlinit 31 de ani. Nu mă mai poate stresa nimic, nici măcar propria mea perindare cu bagajul în spate. Îmi pun tot felul de întrebări. Printre apelurile laudative de ziua mea, aud şi texte de genul "iar o iei de la capăt", "nu eşti pe niciunde", "ai o vârstă, unde te tot plimbi", mai în glumă, mai în serios, oamenii îmi judecă viaţa. Nu mă supăr, nici nu mă surprinde. Cutii, ambalaje de toate mărimile, pungi, plase. Trece ziua mea şi, în sfârşit, după 4 ani, nu sunt ultima din lună. 29 februarie, zi cu soare şi două ture de mutat, 2 primării, 2 feluri de acte, întrebări, bătut pe la uşi, iar seara fac o vizită de lucru şi relaxare la prietenii din apropiere. Profit pentru că nu ştiu când mai apuc un aşa deliciu la ceas de seară. Bem ceai, cafea şi limonadă, povestim, ronţăim biscuiţi şi chec, privim cu ochii goi frânturi dintr-un episod din Grey's Anatomy, terminăm problemele de serviciu şi ajungem să dormim. Cutii, ambalaje de toate mărimile, pungi, plase. 1 martie însorit, fericit, urcat şi coborât scări, cărat, mutat. Linişte. Flori, mărţisoare, veselie mare pe stradă. Acum plouă şi e deja târziu. Vremea, oboseala, gândurile, mutatul mă lasă cu o durere groaznică de cap. Încerc din răsputeri să consum apă, să ronţăi fructe şi să nu apelez la medicamente. Azi mă răzbun totuşi cu o cafea. Sâmbătă mă mut definitiv. Sper să pot preda acest apartament în care am petrecut mai bine de 1 an şi 3 luni fără discuţii şi probleme. Mai sper să nu locuiesc dincolo decât 3 luni. Dar cine poate ştii... Life is full of surprises....