despre neprieteni

sursa foto

Sunt sigură că am avut cu toţii momente mai grele în viaţă, momente în care te aştepţi ca puhoiul de lume care te înconjoară atunci când eşti bine, sănătos, fericit, cu frigiderul plin, cu bani în portofel şi o faţă numai un zambet, să-ţi vină în ajutor şi atunci când simţi că nu mai ai nici lacrimi să plângi. 

Din păcate, am trecut printr-o astfel de experienţă. Nu am dus-o mereu bine, dar am avut o perioadă de glorie care a apus după o vreme. Să nu credeţi că s-a întâmplat pentru că nu am tras suficient, pentru că nu am muncit suficient. Toată viaţa mea am tras mai mult decât suficient. Lucrez de la 19 ani, facultatea mi-am petrecut-o pe drumuri între şcoală şi locurile de muncă. O perioadă am avut şi 3 joburi şi banii tot nu mi-au ajuns. Nu pentru că-mi cumpăram aur sau haine de firmă, ci pentru că eram prost plătită. Atât. Am muncit mult ca să schimb situaţia şi după mulţi ani de chinuri, umilinţe, zile pierdute fără să exist, am reuşit să o duc mai bine. Lucru pentru care am fost judecată. Poate m-am schimbat, poate am fost mai încrezătoare, dar nu aveam oare dreptul să respir? Măcat puţin. Măcar o perioadă. 

Eu am fost unul dintre cei atinşi puternic de criză. Când a lovit, m-a lovit în plin. Am început din nou să am 3 joburi şi să mă întorc cu faţa spre pământ. Şi totuşi, mi-am revenit. Sunt aici. Încă mai respir, încă mai sper şi încă mai cred. 

Multă vreme am crezut că am să mă sufoc, că am să-mi pierd minţile şi atunci nimic nu va mai conta. Mi-era teamă să spun lucrurilor pe nume, să-mi exprim teama. N-am ştiut cum să mă port cu mine. N-am ştiut cum să mă ajut. Aveam nevoie de oamenii care-mi zâmbeau, care veneau mereu la mine, care-mi promiteau prietenie eternă, dar la nevoie n-a mai fost nimeni. Şi aici nu vorbesc de familie. Vorbesc de ceilalţi, de cei din exterior. Cei care mă goleau de gânduri, de vorbe, de timp, de zile, de bani. Cei care au uitat ajutorul meu, sfatul meu, sufletul meu. Cei care şi-au întors spatele şi şi-au văzut liniştiţi de viaţa lor comodă, de viaţa lor în care un om trist şi pierdut nu-şi avea locul, de viaţa lor în care eu aş fi fost o paria, un virus, o boală. 

Probabil se temeau de mine ca de o boală, acum realizez asta! Hmmm... Îmi fluturau în faţă poveştile lor despre viaţa în luminile rampei, despre acel bien-etre, despre la vie en rose, sfârşind cu "lasă că o să fie bine" ceea ce înseamna clar "nu-mi strica ziua cu prostiile tale". 

Am petrecut primul an plină de regrete, de frustrări, sufocată de gândurile negre, dorindu-mi timp liber, undeva departe de lumea dezlănţuită, în singurătate adâncă. Am petrecut al doilea an îngropând sentimentele grele, ura şi dezgustul, m-am redescoperit şi am deschis ochii ca să văd lumea. Am început din nou să vizez. Am început să am încredere că pot să las în urmă tot ceea ce nu merită interesul meu, că pot să deschid gura şi să retez egoismul gratuit, că pot să trec peste răul din oameni fără să mă pătez măcar. M-am întors la mine. Sunt din nou cine am uitat să fiu în toţi anii ăştia.