 |
| sursa foto |
Duminică am fost în vizită la părinţii mei. M-am îmbrăcat destul de gros, dar nu m-am pregătit pentru o ninsoare demnă de o iarnă la munte. Aşadar, fără căciulă şi fular am pornit la drum... Am ajuns la poarta casei ca un urs polar, dar eram atât de fericită de parcă mi s-ar fi deschis cerul în faţă şi aş fi urcat pe trepte pufoase făcute din nori. O linişte imensă mi-a invadat tot corpul. Nu m-am mai simţit aşa de foarte mult timp. Ştiu şi de ce. Nu credeam că voi mai apuca să trăiesc astfel de momente ieşite parcă din tolba cu poveşti a copilăriei mele. În fiecare an, ningea înainte de Crăciun. Mă bucuram pentru că intram mintenaş în vacanţă, pentru că veneau sărbătorile, pentru că eram liberă să fac ce vreau. Îmi plăcea să mă dau cu patinele, să simt cum îmi ard obrajii când mă întorceam acasă, să pot citi doar ce-mi doresc şi nu ce mi se impune la şcoală. Eram departe de stresurile mele mărunte de copil. Şi iată că după ani de neîmpliniri, eşecuri, greutăţi şi momente din cele mai dificile, am reuşit să-mi încălzesc din nou obrajii şi să mă bucur că am părul ud din pricina ninsorii. Mi-am dat seama că nu ne ajută cu nimic să adunăm frustrările altora, nu ne ajută cu nimic să ne uităm cu teamă la drumul ce se aşterne în faţa noastră, nu ne ajută cu nimic să urâm oamenii, trecutul, viaţa, greul, nu ne ajută cu nimic să nu zâmbim atunci când natura ne oferă un spectacol atât de imaculat. Ba poate că ne mai spală păcatele şi gândurile negre. Zâmbiţi, vă rog, atunci când ninge, zâmbiţi fulgilor şi minunii albe din viaţa voastră!
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu