Gabriela Melinescu, interviu 2010

poză preluată de pe site-ul suedia.se

Am descoperit-o pe Gabriela Melinescu absolut întâmplător, dar am citit-o pe nerăsuflate... Deşi trăieşte deja de foarte mulţi ani în Suedia, pentru mine ea este o scriitoare româncă pe care O ADOR! Consider că toate cele 5 Jurnale Suedeze constituie un "must read", dacă-mi permiteţi să folosesc această expresie atât de neromânească.

Pe lângă faptul că este o scriitoare absolut extraordinară, am avut plăcerea să vizitez una dintre expoziţiile ei de desen şi pictură, pe vremea când locuiam în Timişoara. Din păcate, nu am avut posibilitatea să cumpăr un tablou, dar expoziţia a fost exact aşa cum mă aşteptam: minunată! Am găsit pe internet afişul expoziţiei despre care am aflat dintr-o librărie. Nu mai ştiu dacă am plătit sau nu intrare, dar am achiziţionat un pliant cu câteva dintre lucrările ei. 

Am vrut neapărat să vă împărtăşesc admiraţia mea pentru acest talent al literaturii române şi prin urmare, m-am gândit să postez acest interviu cu ea pe care l-am găsit la adresa http://doru.onemagazine.ro/, interviu care a şi fost publicat în revista The One, în octombrie 2010.

Scriitoarea Gabriela Melinescu a iubit doi bărbați: pe poetul Nichita Stănescu și pe soțul ei, editorul suedez Rene Coeckelberghs. A primit cele mai prestigioase premii pentru poezie, dar și pentru proză. Scrie în română și în suedeză. Academiile ambelor țări i-au apreciat meritele pentru promovarea în străinătate atât a literaturii române, cât și a celei sudeze. O conversație despre dragoste și credință, despre rostul vieții și izbăvirea din moarte.

CARTE DE VIZITĂ

Născută în 1942, în București; poetă, prozatoare, traducătoare; absolventă a Facultății de Filologie a Universității București. A lucrat ca redactor la revistele “Femeia” și “Luceafărul”.

1972. Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul de poezie “Jurământul de sărăcie, castitate și supunere”.

1975. Pleacă în Suedia, unde publică cinci volume de poezie și nouă volume de proză.

1991 și 2003. Academia Suedeză îi acordă Premiul de Nio pentru romanele “Omul pasăre” și “Acasă printre străini”.

1997. Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru romanul “Regina străzii”.

2001. Academia Română îi acordă Premiul “Nichita Stănescu” pentru poezie.

2002. Premiul “Albert Bonniers” pentru “opera omnia”.

2005. Academia Suedeză îi decernează Premiul pentru introducerea literaturii suedeze în străinătate.

2005. Primește Premiul “Mihai Eminescu” pentru “opera omnia”.

-//-

În jurnalul dvs. scrieți că, pe vremea lui Ceaușescu, scriitorii plecau destul de des din țară, dar dvs. vă erau refuzate deplasările în Occident. De ce?

Gabriela Melinescu: Am mai plecat și eu. Am călătorit în aproape toate republicile exsovietice, în Țările Baltice, în Armenia, în Georgia. Erau treizeci și ceva de republici pe atunci și pot spune că am văzut o lume extraordinară. Am și câștigat un premiu literar în ruble – pe vremea aceea erau foarte mulți bani – cu un reportaj despre Georgia. Însă pe mine nu nevoia de a călători m-a făcut să părăsesc țara, ci faptul că m-am îndrăgostit de un om. Nu am plecat pentru Suedia sau ca să scap de vreun tiran. Mă simțeam foarte bine în România cu colegii mei, lucram la “Luceafărul” și aveam prietenii pe care îi am și astăzi.

Ați plecat în Suedia pentru bărbatul pe care l-ați iubit, soțul dvs., editorul Rene Coeckelberghs. Cum l-ați cunoscut?

El i-a publicat în Suedia câteva romane lui Zaharia Stancu. Le citise în franceză și cel mai mult îi plăcuse ce a scris Zaharia Stancu despre mama lui, “Ce mult te-am iubit”. Și a venit la București ca să-l vadă pe Stancu și să-i cunoască pe tinerii scriitori români. Stancu a fost foarte generos organizând, la Uniunea Scriitorilor, o recepție unde Rene să se întâlnească și cu alți scriitori români, nu numai cu el. Acolo ne-am cunoscut. Eu i l-am prezentat lui Rene pe Nichita și ne-am împrietenit. Dar Rene abia mai apoi s-a îndrăgostit de mine, după ce a primit niște fotografii ale tinerilor scriitori români făcute pentru Biblioteca Nobel. Rene a fost foarte încântat când a văzut aceste fotografii. Generația noastă i se părea foarte interesantă și din punct de vedere vizual. Așa făceau și turcii. Turcii voiau să cucerească Europa și nu aveau timp să curteze femeile ca să se căsătorească. Și atunci primeau portretele unor tinere frumoase și se îndrăgosteau de acele portrete. După ce Rene a primit pozele, s-a dus la părinții lui, în Belgia, și le-a arătat fotografia mea, cu toate că era însurat și avea doi copii.

Pare complicat să te îndrăgostești de un om căsătorit, cu doi copii, și să pleci într-o țară a cărei limbă n-o cunoști…

Iubirea e absurdă. Nu urmează regulile, e ca o boală contagioasă. Scriitorii au scris mari opere despre asta. Ați citit, poate, Goethe. El a scris despre dragostea lui și că a vrut să-și ia viața. Iubirea depășește rațiunea. Toți oamenii înțelepți se roagă la Dumnezeu să nu le dea mari iubiri.

Cum l-ați întâlnit pe Nichita Stănescu?

Dacă n-aș fi fost scriitoare, nu aș fi avut șansa să-i cunosc pe cei doi iubiți ai vieții mele. Eram foarte tânără și mergeam la cenaclul lui Eugen Barbu, la Casa Scriitorilor. Ne-am întâlnit într-o zi pe scări și am intrat în vorbă. Știți, probabil, cum Dante s-a îndrăgostit de Beatrice sau Petrarca de Laura: te îndrăgostești fără motiv, dintr-o privire. Nu ca astăzi, fiindcă vrei să faci amor cu cineva. Apoi am început să ne vedem. Eu eram foarte flatată că Nichita era îndrăgostit de mine. De fapt, am aflat asta ulterior, fiindcă el mi-a mărturisit dragostea printr-o scrisoare.

În ce fel v-a influențat Nichita scriitura?

M-a influențat în toate felurile. Cum bine spune prietena mea, Ileana Mălăncioiu, care a fost iubita lui Eugen Jebeleanu: “Am avut noroc să nu ne pierdem timpul cu alți bărbați, numai cu bărbați extraordinari.” Lucru foarte adevărat. Nichita era un fenomen, era o lume întreagă, se născuse cu poezia în el. Am înțeles mai bine de la el ce înseamnă să scrii, fiindcă nu e vorba doar de nevoia de confesiune, ci mai ales de creație. Datorită lui am aflat că purtam o lume în mine și că trebuia s-o exprim; și că a scrie înseamnă să fii conștient de tot ce există. Fiindcă și eu și Nichita, cunoscându-ne prin scris, nu voiam să trăim într-un mod inconștient – e foarte important pentru un scriitor să exprime viața. Tot de la el am înțeles că nu există lucru mai greu decât a trăi. Iar noi trăiam ca să dăm formă lucrurilor care nu aveau formă. Sentimentelor. Arta ne ia cu ea într-o călătorie orfică în adâncul psihicului omenesc. Ne ajută să înțelegem mai bine care e rostul nostru pe lume. La întâlniri, ne citeam unul altuia poemele pe care le scriam și, cu timpul, Nichita ajunsese să-mi dicteze mie poemele lui. El era mai puțin interesat să publice, nu-l interesa să-și adune toate hârtiile, nu era egoist cum sunt de obicei scriitorii. Dar eu le-am strâns și le-am dat unei dactilografe de la “România Literară”, să le bată la mașină. După aceea i le-am dat lui Nichita. Și așa au apărut cărțile lui. Eu l-am ajutat să nu se împrăștie, să nu risipească sau să arunce la gunoi improvizațiile pe care le făcea. Unele erau poeme extraordinare.

Dvs. sunteți o persoană organizată, practică.

Foarte practică. Iar el era un boem în sensul lui Baudelaire sau Edgar Allan Poe. Și, din pricina marii generozități pe care o avea față de poeții tineri, mulți voiau să aibă un poem scris de Nichita ca pe un fetiș.

În ce relații ați rămas cu Nichita după ce v-ați despărțit?

De obicei, despărțirile sunt pline de resentimente. Nichita s-a supărat pe mine când a auzit că mă voi căsători și că voi părăsi țara. A fost foarte afectat. Dar Rene i-a publicat apoi, în Suedia, o carte prefațată de șeful Academiei suedeze, Artur Lundkvist, care îl aprecia enorm pe Nichita și voia să i se dea Premiul Nobel. L-am invitat pe Nichita în Suedia, la lansarea primei lui cărți, apoi la cea de-a doua și la cea de-a treia. Dar el a devenit dintr-o dată foarte mândru și n-a venit la Stockholm niciodată. Și rău a făcut că n-a venit. Avea Nichita niște gelozii absurde, cu toate că el era căsătorit cu Dora și erau foarte bine. Deși nici Nichita nici Rene nu mai trăiesc, anul trecut am publicat aici, în Suedia, o nouă antologie a lui Nichita, făcută de mine și de traducătoarea Inger Johansson. Eu continuu publicarea operei lui aici, continuu să traduc poemele lui. Iubirea mea pentru el e veșnică.

Am fost convins că ați plecat din țară ca să evadați, dată fiind cumplita întâmplare cu sinuciderea tatălui dvs.

Tatăl meu era de stânga. Și credea, ca mulți oameni din România, că într-adevăr comunismul îi va ajuta pe oamenii săraci să se ridice. Ca mulți alții, tatăl meu a crezut în comunism, dar s-a înșelat și a fost foarte dezamăgit de turnura pe care a luat-o bolșevismul. El avea un atelier personal și n-a mai putut să lucreze ca particular, ajungând să trăiască pe banii mamei. Mama era cea care ne ținea, pe mine și pe sora mea. Lucra într-o fabrică și ținea foarte mult ca noi să ne facem studiile. Nu știu motivul pentru care un om se sinucide. Tata era disperat. Ne-a lăsat o scrisoare foarte frumoasă, în care ne spunea că nu mai poate rezista. Într-un fel, ca și generația lui, eșuase. Speranțele lui se spulberaseră. Nu mai avea nici un motiv să mai trăiască. Nu suporta să trăiască precum un parazit, el, un om inteligent și cultivat și talentat. Nu-și  mai găsea locul.

Scrieți mult despre dânsul în jurnal.

Îl visez foarte des. În clipele de disperare, îmi face semn în vis că nu. Să nu fac ca el. Așa interpretez eu.

N-ați reușit să treceți peste moartea lui.

Nu. Nu voi trece niciodată. Nici măcar peste moartea mamei, deși a murit liniștită, cu sora mea alături. Nu trecem peste morțile celor pe care îi iubim. Ei trăiesc cu noi. Cel puțin morții mei iubiți trăiesc cu mine. Mă gândesc la ei în fiecare zi.

După moartea lui Rene, scriați că prietenii v-au fost aproape și ca să vă consoleze, dar și ca să se asigure că n-o să vă luați viața.  V-au încercat astfel de gânduri?

Probabil că acest impuls există în mine. Dar eu am credința mea ortodoxă, iar idealul meu personal este să fiu morală, umană. Religia este purtătoare de sens pentru mine și cred în puterea catharsis-ului. Religia compensează uneori arta, iar viața este o cale către religia profundă. Tatăl meu nu era credincios, era agnostic. În familia mamei mele, există o tradiție în credință. Ea are o soră care a fost călugăriță. În satul în care s-a născut ea, toate familiile își dădeau câte un copil la mânăstire. Încă de copil am simțit o atracție pentru rugăciune.

Dar ortodoxismul îi condamnă pe sinucigași.

Preoții au refuzat să-l îngroape pe tata în ritualul ortodox. Cu toate că familia lui era ortodoxă. Și a fost ars.

V-ați iubit tatăl, dar iubiți și religia ortodoxă, care, iată, condamnă gestul tatălui dvs. Cum ați reușit să le împăcați pe una cu cealaltă?

Cred în puterea rugăciunii, dar nu condamn pe nimeni care se sinucide. Înțeleg că poți ajunge la limita puterilor fiindcă, așa cum am mai spus, cel mai greu lucru este să trăiești. Cu greu ajungi la bătrânețe fără să fii amar și să blestemi viața. Sigur, formal, religia condamnă sinuciderea. Dar eu îi înțeleg pe cei care nu mai pot suporta. Și mai cred că oamenii au inventat legile acestea. Dumnezeu este înțelegător cu cei care-și iau viața. Toate religiile condamnă sinuciderea. Pentru că există mereu în jurul tău oameni care să te sprijine. Surorile tatălui meu au fost foarte revoltate că tata și-a luat viața. Pentru că ne-a lăsat pe noi, care încă mai eram la școală, fără mijloace de existență. Iar mama nu mai știa ce să facă, muncea și ziua și noaptea pentru ca noi să ne putem continua studiile. Familia lui l-a condamnat, dar eu l-am înțeles. Nu îți iei viața fiindcă ești fericit. Cei care au fost închiși în timpul comuniștilor au suferit enorm, dar au îndurat. Eu prefer să îndur, după experiența cu tata. Poate că și tata și-a regretat gestul și de asta mi se arată atât de des în vise. Viața este frumoasă și cu mine și fără mine; și e o minune că se nasc copii și că oamenii n-au distrus încă natura; că trăim vremuri groaznice, nu mai există morală, și totuși iubim viața.

Tot în jurnal mărturiseați că ați renunțat să faceți copii pentru a nu complica și mai mult lucrurile în relația cu copiii soțului dvs.

E poate singurul lucru pe care îl regret. Rene avea deja doi copii și, în glumă, ei îmi mai spuneau că ar fi bine să fac o fată. Dar eu nu eram sigură că o să fac o fată, că lucrurile astea nu pot fi controlate… Iar dacă ar fi fost băiat, Doamne-Dumnezeule!… Ei aveau niște probleme și se certau groaznic, dacă aș mai fi venit și eu cu un băiat, ar fi fost și mai și. Dar e un lucru pe care eu îl regret profund. Lucrul cel mai frumos pe care o femeie îl poate da lumii este un suflet nou. Cred că dacă aș fi fost mamă aș fi învățat de la copiii mei. Acum învăț de la copiii altora, pentru că am prieteni cu copii. Dar copiii m-ar fi îmbogățit și mai mult.

Nu vorbiți mereu de bine despre suedezi.

Problema lor e rasismul. Rasismul este o problemă nu numai în Suedia, ci în toată lumea. În societățile acestea de consum, sunt oameni care se simt lipsiți de o identitate socială clară și atunci ei își caută privilegii prin faptul că sunt născuți într-o anume țară. Este o invidie socială. Eu sunt aici de multă vreme și sunt cetățean suedez; sunt publicată la cea mai mare editură din Suedia, unde nu ajunge oricine, și am primit mereu burse de stat. Pentru ei e greu de acceptat că un om care vine din România, care e o țară fostă comunistă, are privilegii pe care suedezii înșiși nu le au.

Ați primit premii prestigioase și în Suedia, și în România. Cărei culturi aparțineți?

Eu aparțin culturii române și, din fericire sau din întâmplare, țin și de cultura suedeză. Româna este limba în care gândesc. Am scris și scriu în românește. Dar am avut și noroc. Rene m-a ajutat foarte mult, dar cred că am dovedit tuturor, după moartea lui, că pot să mă descurc și singură. Am trăit și trăiesc singură după moartea lui și încerc să mă țin drept fără ajutorul lui. Am avut norocul să iubesc doi oameni extraordinari, să scriu despre ei și să nu devin amară la bătrânețe. Și am prieteni extraordinari în lumea scriitorilor, în România. Unora le-am tradus poemele aici. Am primit premii aici pentru ce am făcut pentru cultura suedeză, și în România pentru ce am făcut pentru cultura română. Dar rădăcinile mele sunt și vor rămâne în cultura română.

V-ați gândit să vă întoarceți în țară, mai ales după 1990?

Aș fi vrut să mă întorc, dar comuniștii mi-au confiscat apartamentul pe care îl cumpărasem cu banii de pe cărțile mele și din premii. Aveam un apartament mic în Drumul Taberei. Și mi-e greu să vin în România și să stau la hotel, costă foarte mult.

Dar de ce n-ați încercat să recuperați apartamentul?

Trebuia să vin și să stau în România și eram foarte prinsă aici. Și nici nu m-am priceput să fac demersurile necesare, nici eu, nici mama sau sora mea.  Dar asta n-are nicio importanță. Nu-mi pasă de astfel de lucruri, n-o să luăm cu noi dincolo nimic. Decât binele pe care l-am făcut.