Ei bine, a venit şi ziua cea mare. Am împlinit 30 de ani în 28 februarie şi mi-am permis luxul să savurez pentru câteva zile această nouă "atitudine" înainte să împărtăşesc cu voi ce am simţit.
Toată lumea vorbeşte despre acest prag, care odată trecut, zice-se, te transformă în altcineva. Ei bine, e un mit fără valoare şi fără bază. Pentru mine, cifra 30 a însemnat împlinire, a însemnat miros de fruct copt, pagini de carte, familie şi prieteni. Am degustat trăirile unui suflet pribeag care s-a întors acasă; undeva, în adâncul meu, am ştiut că n-a plecat niciodată, a fost doar dat uitării. Mi-am regăsit pasiunile, plăcerile, eul. Şi totuşi, toate acestea nu s-au întâmplat odată cu sosirea vârstei de 30 de ani, ci ca urmare a unei îndelungat proces de maturizare.
Am început de foarte mică să mă descurc singură, am plecat de acasă, am căutat să lucrez. Şi am muncit. Ore, zile şi ani, cot la cot cu soarele şi luna. Am gustat din farmecele lumii, am cunoscut oameni buni şi mai mulţi răi (sau mai degrabă goi în suflet), am învăţat să mă definesc ca persoană, să caut lucruri care-mi fac plăcere, să-mi deschid inima, să plâng, să râd, să zbor... Şi am ajuns de unde am plecat, însă cu sufletul plin de atâtea momente, stări, emoţii, voci şi îngeri... Nu-mi pare rău de anii mei tineri petrecuţi prin birourile altora, rezolvând probleme care nu-mi aparţineau, încărcată cu gândurile negre ale altcuiva. Nu regret că am trăit ani de zile sub lupa propriului meu suflet pentru că am învăţat să mă caut.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu