D E S P R E    S U F L E T E L E     A D O R M I T E

Încerc să-mi schiţez o idee despre cei care circulă printre noi, încă de la începurile lumii, nestingheriţi, aproape morţi, goliţi total pe dinăuntru, care nu văd nimic în viitorul lor şi nu-şi mai amintesc nimic din trecut. Prezentul lor se caută pe sine şi nu găseşte decât fărâme dintr-un parcurs care nu a lăsat nicio urmă asupra sufletelor lor.

Am întâlnit astfel de oameni, şi probabil că şi voi asemeni... Din păcate, prezenţa lor nu transmite nimic, doar frig şi vid. Prima dată când dai de ei, crezi că ai găsit ceva interesant, ceva ce poţi salva sau aduce pe calea cea bună. Însă îţi dai seama, în clipele imediat următoare, cât de mult te înşeli! În sufletul lor gol pluteşte frustrarea, undeva, în adâncul lor, esenţa fiinţei umane se zbate, încearcă să găsească un motiv pentru care trupul care-i ţine de cald, există. Privirile lor reflectă zădărnicia. Intră şi ies din vieţile noastre, lăsând gustul amar al chinului. Deşi nu realizează, sufletele lor se toropesc într-un iad etern, salivând la gândul unei simple idei.

Totuşi, când simt că sunt priviţi cu interes, încearcă din răsputeri să demonstreze ceva, să se afirme în vreun fel. De obicei, nu au nimic de demonstrat, dar reuşesc cu mare uşurinţă să interpreteze rolul penibilului, considerându-se de nenumărate ori personajul principal din viaţa celorlalţi. Aici greşesc cel mai mult căci se mint singuri! Ei sunt cei care se târăsc printre noi şi nu-şi acceptă nimicnicia. Se cred dominanţi mai ales atunci când ating vârful piramidei şi privesc în jos, cu tupeu, sfidând legea gravitaţiei. Inteligenţa lor îi face însă palizi şi senini, suferinzi, oarecum schilodiţi. Nu au resurse, dar reuşesc să supravieţuiască. Mulţi dintre ei trăiesc chiar foarte bine. Să fie un păcat pentru noi ceilalţi? Sau poate o mare bucurie? Simt ei oare ce simţim noi? Caută ei oare ceea ce căutăm noi? NU, pentru că sunt goi pe dinăuntru. Nu au ce hrăni pentru că nu au suflet sau poate că au, doar că acesta îşi doarme somnul de veci, fără a fi apucat să trăiască. Sunt simple trupuri ciuntite care trec prin viaţă fără să se înfăşoare în cuvinte şi imagini. Nici ceea ce le este dat să simtă sau să vadă, nu le face mintea să tresară sau inima să bată. Rămân acolo, în locul din care au plecat, până în ultima lor clipă, la fel de insipidă şi ea.