joi, 24 iunie 2010

De Sânziene, despre iele, mituri şi flori de vară


Suntem în 24 iunie, ziua de Sânziene... Ziua mea... M-am sărbătorit cu foarte multă voie bună, printre oameni cu suflet,  înconjurată de multă natură şi miros dulce de floare. 

M-am gândit să adun de ici-colo câteva informaţii despre Iele, Sânziene şi toate miturile ce se învârt în jurul lor. Sigur, nu este un material foarte prelucrat şi foarte precis, vroiam doar să-mi satisfac o curiozitate.



despre Sânziene

De la Wikipedia, enciclopedia liberă


Zâne rele din mitologia românească, din clasa Ielelor, uneori sinonime cu Drăgaicele, manifestându-se, potrivit superstiţei, în ziua sf. Ioan Botezătorul.

Manifestări

Pe lângă manifestările tipice făpturilor supranaturale din clasa Ielelor, Sânzienele au şi manifestări oculare: flori de scaieţi, tunse de puf, sunt atârnate peste noapte de streaşină şi, după cât creşte puful dimineaţa, se stabileşte norocul celor care infăptuiesc datina.

Natură. Etimologie

Sânzienele sunt o pluralitate anonimă, dar există şi o zână bună: Iana Sânziana. După Mircea Eliade, Sânzienele provin dintr-un cult roman, raportat la zeiţa Diana - Sanctae Dianae:
Pârvan presupune că Diana daco-romană (Diana sancta, potentissima) era aceeaşi divinitate cu Artemis-Bendis a tracilor (Herodot, IV, 33). Această echivalenţă, oricît de probabilă ar fi ea, nu este încă demonstrată, dar nu este nici o îndoială că sub numele roman al Dianei s-ar ascunde, sincretizată sau nu, o zeiţă aborigenă. Or cultul acestei zeiţe a supravieţuit după romanizarea Daciei şi numele de Diana se găseşte în vocabula românească zâna. Diana Sancta din Sarmizegetusa a devenit Sânziana.”
Sânzienele sunt nişte flori de câmp, galbene-aurii, cu inflorescenţe mărunte, pline de polen aromând puternic a fân şi a miere. La cea mai mică atingere, din ele se scutura o ploaie fină de aur, pentru că sunt florile solstiţiului de vara, iubitoare de soare, iar viaţa lor este scurtă, de numai două-trei săptămâni, atâta vreme cât astrul zilei se află în tăria lui. Imaginea lor suava le-a făcut Doamnele Florilor, Sânt-zianele (Sfintele zeiţe sau zâne), poate şi pentru că parfumul lor nu seamănă cu al nici unei alte flori şi, totuşi, îl înglobează pe al tuturora. Dar în tradiţia populară, Sanzienele sunt si niste fapturi ireale, fantastice, numite Sfintele, Frumoasele, făpturi luminoase de aer, albe, frumoase, binefăcătoare. Din cauza acestei denumiri, sunt adesea confundate cu Ielele, Măiastrele sau Vântoasele, care de regulă sunt zâne rele. Părerile specialiştilor, dar şi ale ţăranilor sunt extrem de amestecate când este vorba despre Sânziene, încât, până la urmă, totul rămâne cât se poate de neclar. Că sunt diferite de Iele este absolut sigur, pentru că au numai însuşiri bune: fuioare de vânt uşoare în timpul zilei, noaptea se transformă în zâne cu părul galben şi rochii albe de abur, ce danseaza sub razele lunii (astrul celor născuţi în această zi) prin grădini, mutându-se de la un loc la altul, cântând pe sus, cu glasuri nemaiauzit de armonioase. Pentru că sunt din altă lume şi sunt atât de frumoase, „cine le vede nu le crede şi cine le-aude nu le răspunde”. Despre ele se ştie că iau glasul cucului, pentru că începand de pe 24 iunie, cucul amuţeşte, pleacă în munte şi se transformă în uliu păsăresc, răzbunându-se pe toate celelalte păsări cântătoare. In realitate, ziua exactă când, cu adevarat, cucul pleacă, pierzându-şi orice speranţă de recăpătare a glasului, nimeni din lumea oamenilor n-o ştie existând şi există o spusă foarte subtilă în acest sens: „Atunci va şti femeia gândul bărbatului, când va şti ziua când pleacă cucul”. Uneori, din milă, Sânzienele îi mai dezleagă limba să cânte o dată sau de două ori şi după 24 iunie, dar „bine ar fi dacă nimeni nu l-ar auzi”, fiindcă numai de rău cântă atunci, pentru cine-l aude.
La trei zile dupa solstiţiul de vară, ziua începe deja să scadă; orice început presupunând şi existenţa unui sfârşit. Intreaga vegetaţie îşi pierde câte puţin sevele şi aromele. De aceea, ultima zi de culegere a plantelor vindecătoare este ziua de Sânziene, fiind socotită până la urmă şi cea mai bună zi din an, florile potenţându-şi puterile şi mirosurile înainte să le înceapă declinul. Se spune că din noaptea zilei de Sânziene, Fata Pădurii rupe vârfurile florilor, adică le ia puterea şi se pişă pe ele, luându-le mirosurile, ea fiind stăpână absolută a florilor de leac, a florilor rare, a celor magice, a apelor minerale şi termale, a vânturilor, a munţilor, a codrilor, putând să apară fie singură, fie multiplicată. Sânzienele sau sfintele zâne ar putea fi ipostaza benefică a Fetii Pădurii, Marea Zeiţă a vegetaţiei - fiindcă florile de Sânziene intră tot în patrimoniul ei. După cum se vede, acest cult precreştin a fost foarte puternic din moment ce supravietuieşte chiar şi în zilele noastre.


despre Iele

De la Wikipedia, enciclopedia liberă


Ielele sunt făpturi feminine supranaturale din mitologia românească, foarte răspândite în superstiţii, cărora nu li se poate stabili însă un profil precis, din cauza inconsecvenţei folclorului; totuşi, forma mitologică preferată este a unor fecioare zănatice, cu mare forţă de seducţie şi cu puteri magice, cumulând atributele Nimfelor, Naiadelor, Driadelor, întrucâtva şi a Sirenelor. Se sugerează ca ar fi posibil ca in trecut sa fi fost preotesele unei zeităţi dacice.

Locul şi chipul revelărilor

Ielele se crede că apar mai ales noaptea la lumina lunii, în hore, în locuri retrase (poieni, silvestre, iazuri, maluri de râuri, răscruci, vetre părăsite sau chiar în văzduh), dansând goale, mai rar cu veştmânt de zale, sau înfăşurate în văluri transparente şi cu clopoţei la picioare; fostul lor ring de dans rămâne ars ca de foc. Uneori doar cu trup aparent, alteori sunt doar năluci imateriale, cu aspect iluzoriu de femei vesele.
Numărul în care Ielele îşi fac apariţia e sau nelimitat, sau redus la 7, uneori chiar 3, în ultimul caz (Oltenia) legenda considerându-le pe fiicele lui Alexandru Macedon şi numindu-le: Catarina, Zalina şi Marina.
Locuiesc în cete, în aer, pe stânci singuratice sau în munţi, prin păduri sau anumiţi copaci ca paltinul şi nucul (preferaţi şi pentru horele lor), rareori la răspântii.

Natura lor

De obicei, nu sunt socotite genii rele: se răzbună doar când sunt stârnite, ofensate, sau văzute în timpul dansului, iar atunci pedepsesc pe culpabil pocindu-l, după ce l-au adormit cu cântecul şi cu vîrtejul horei jucate în jurul acestuia de 3 ori. În această ipostază, au similitudini cu fecioarele Erinyes din mitologia greacă. Unele descântece le portretizează aşa:
"Voi Ielelor
Măiastrelor
duşmane oamenilor
stăpânele vîntului
doamnele pământului
ce prin văzduh zburaţi
pe iarbă lunecaţi
şi pe valuri călcaţi
vă duceţi în locuri depărtate
în baltă, trestie, pustietate
unde popă nu toacă
unde fată nu joacă.
Vă duceţi în gura vîntului
să vă loviţi de toarta pământului."
Adesea "Ielele beau apă de prin fântâni şi oricine va bea după dânsele, îl pocesc".
După caracteristicile globale mai frecvente, Ielele sunt nemuritoare, frumoase, acorporale, voluptoase şi seducătoare, excelente dansatoare şi cântăreţe corale; îşi poartă despletit părul lung şi se îmbracă în veşminte vaporoase de mătase ori in, de obicei translucide sau chiar străvezii; invizibile ziua, pot fi văzute noaptea, cu mari riscuri pentru observator; deşi adesea cu aripi, pot zbura şi prin levitaţie, cu viteze teribile (într-o noapte, nouă mări şi nouă ţări), dar alteori călătoresc în trăsură cu cai de foc.
Nu se poate stabili totuşi o tipologie fermă, ea fiind variabilă de la o zonă folclorică la alta; astfel, Dimitrie Cantemir le numea cu unul dintre epitete, Frumoasele, simplificându-le funcţia mitologică la domeniul erotic şi considerându-le deci nişte "Nimfe ale aerului, îndrăgostite cel mai des de tinerii frumoşi"

Nume. Etimologie

Mitul Ielelor este de origine incertă. Etimologiile speculate de mulţi folclorişti sunt oarecum fanteziste, întrucât Iele nu este un nume, ci pronumele personal, la persoana a treia, plural, feminin ele (sinonim în alte regiuni cu Dânsele); numele lor, real tainic şi inaccesibil, este înlocuit cu simboluri atributive clasificate, de obicei, în 2 categorii:
  • epitete imparţiale: Iele, Dânsele, Drăgaice, Vâlve (Vâlva Băii, Vâlva Pădurii etc), Irodiţe, Rusalii, Nagode, Vântoase;


  • epitete flatante sau propiţiatoare: Domniţe, Măiestre, Frumoase, Împărătesele Văzduhului, Fetele Codrului câmpului), Şoimane, Muşate, Miluite, Albe.
Evitând cunoaşterea numelui categorial, de tagmă, al Ielelor, folclorul înregistrează totuşi unele nume individuale: Ana, Bugiana, Dumernica, Foiofia, Lacargia, Lemnica, Liodiana, Magdalina, Oana, Ogrişteana, Păscuţa, Roşia, Rudeana, Ruja, Ruxanda, Simioana, Sandălina, Tiranda, Todosia, Trandafira.



6 comentarii:

J Mihai spunea...

24 Iunie este aniversarea zilei de nastere sau a numelui ? Daca este aniversarea zilei de nastere, afla ca cineva foarte apropiat din familie isi serbeaza ziua tot pe 24...

cinnamongirl spunea...

Ziua numelui la mine...

La multi ani pentru "apropiatul familiei" care se petrece in minunata zi de Sanziene!!!

lore spunea...

La Multi Ani!!! frumoasa fata, sa ne ramai la fel de vesela si luminoasa!

Diana spunea...

Multumesc din suflet!

Andrada spunea...

Și pe mine mă cheama Sînziana... :). Și m-am mai și căsătorit civil pe 24 iunie. Anul trecut, în 2011.

Diana spunea...

Felicitari! Casa de piatra si tot ce-ti doreste sufletelul!

Trimiteți un comentariu