după un an...

sursa foto

Vă povesteam zilele trecute că după ce ne-am întors de la ţară, am făcut un tur de forţă care n-a fost deloc plăcere, ci obligaţie de serviciu. Am fost nevoiţi să rezolvăm, ca de obicei, 1000 de lucruri într-o singură zi. Iar eu una mi-s tare sătulă de genul ăsta de zile interminabile care-mi smulg până şi ultima picătură de sudoare. Asta ca să nu se creadă despre mine că torc etern pe canapea asemeni unei mâţe de apartament. În plus de toate, trebuie să recunosc că în ultima vreme nici vârsta nu mai ţine cu mine. De nervi nu mai zic nimic. Obosesc şi eu şi ei mult, repede şi des. 

Din păcate, acest tur de forţă în interes de serviciu s-a petrecut chiar în ziua în care am împlinit un an de căsătorie. A fost cu atât mai trist. Nu ne-am plănuit mare lucru, dar mi-aş fi dorit din suflet ca în ziua aia să nu gândesc soluţii la probleme spinoase, să nu fac eforturi şi sacrificii, să nu fiu nevoită să-mi suport problemele, ci să-mi permit să visez chiar dacă pentru un timp foarte scurt. N-am reuşit nici măcar atât să realizez în acea zi. N-am reuşit decât să ne învelim într-un strat gros de realitate, să facem ce facem în fiecare zi, să ne analizăm şi să judecăm fiecare pas, fiece mişcare. Şi iată-mă acum plângându-mă aici. Poate că mulţi gândiţi acum că asta chiar nu e o problemă şi sincer nu e! Din multele "bube" care le car în spinare acum, ziua asta netrăită în stil "flower power" nu era în capul listei. Şi totuşi, mi-aş fi dorit măcar atunci să nu fiu adultul tuturor celorlalte zile. 
 
Dar până la urmă, asta-i viaţa, ce să-i faci! Trebuie să te gândeşti mereu că mai e şi mâine o zi, nu-i aşa? În duminica ce a urmat acestui tur de forţă am păpat cel mai bun tiramisu din viaţa mea făcut de mama în cinstea primului nostru an de căsătorie, am zâmbit şi ne-am "drojdit" cu bun simţ în familie!