unplugged

A plouat ieri cu găleata. Cu nemiluita. Fără reţineri. Fără milă. N-am mai văzut de multă vreme atâta apă, deşi am tot gustat ploaie în ultimele luni. 

Am stat în miezul ploii. M-am udat până la piele. Am umblat desculţă pe podeaua fierbinte a terasei, adunând ce se mai putea aduna, salvând ce se mai putea salva. De data asta nu m-a mai durut nici ploaia, nici frigul, nici vântul, nici picurii mari şi reci. M-am resemnat. Am lăsat ploaia să mă cuprindă cu totul. Să mă spele. Să mă cureţe. Să-mi ia totul, până şi vorbele. 

Am plecat spre casă cu ploaia în spate. Desculţă. Printre oameni cuprinşi de panică. Cu asfaltul aburind sub picioare. Goală pe dinăuntru. Fără gânduri.

De ieri, trăiesc în muţenie. Nu mai vorbesc nici măcar cu mine. E ceva voit. De comun acord cu sufletul meu. Poate că am obosit. Poate că a obosit şi el. 

Din păcate, nu pot să tac atât cât aş dori. Nu pot decât să mă scot din priză, să mă las o perioadă fără curent, fără energie, să zac efectiv în mine. să uit pur şi simplu că mai există ceva sau cineva în jurul meu. să mă opresc din trăit. din respirat. să spun "pas". să las totul să curgă pe lângă mine. prin mine. să fiu oarbă. mută. să uit. să mă uit. să mă învelesc în noapte. în întuneric. să închid ochii. să dorm în plină zi, în plină stradă, printre oameni, printre scaune şi canapele, printre ceşti şi pahare. 

Uneori e prea mult de îndurat. prea greu de suportat. prea interminabil. un labirint fără ieşire. un tunel fără luminiţă. o muncă de sisif.

şi atunci, ce? te muţi pur şi simplu. decizi să nu mai locuieşti în tine. să trăieşti o perioadă pur şi simplu ca şi cum ai fi în trupul altcuiva. nu mai simţi nimic. nu mai vezi pe nimeni. nu mai faci parte din lumea asta. rămâi o perioadă unplugged...