dear, dear diary

 

De mic copil am respectat slova scrisă. Poate că undeva pe la începutul vieţii mele nu mi-a prea plăcut să citesc, însă dintotdeauna mi-a plăcut să scriu. Oricând. Despre orice. Mi-am dorit din suflet să învăţ să scriu cât mai repede. Şi odată ce am învăţat, nimic nu m-a mai oprit. Am scris pagini întregi. Sute. Mii. 

Coala albă a fost dintotdeauna acolo. Aproape. Deschisă. Gata să mă asculte. Mi s-a oferit fără regrete. M-a lăsat să o scrijelesc cu tot ce aveam pe suflet, să o îndoi, să o rup, să-i dau foc. 

Trebuie să recunosc că am fost mereu foarte meticuloasă cu însemnările mele. Şi acum car după mine, peste tot, un catastif pe care mi l-a adus Moş Crăciun, frumos şi roşu. Scriu în el tot ce-mi trece prin cap. N-aş putea trece ziua fără să-i acord puţină atenţie. Face parte din mine aşa cum şi eu fac eu parte din el. Mi-e drag să-l deschid, mi-e şi mai drag să-i vorbesc. Nu-i povestesc ce am făcut sau unde am fost pentru că e mereu lângă mine. Îi umplu paginile cu vorbe pentru mine, impresii pe marginea unei cărţi, o reţetă mai ciudată, o idee pentru blog, un gând fugar, o imagine, un desen, un articol decupat, orice mă ţine departe de lume sau mă apropie de ea, orice îmi oferă confort psihic.