Te trezeşti devreme cu gândul unei noi zile, te speli - că deh altfel stai toată ziulica singur, te îmbraci (cauţi mereu ceva în ton cu jobul, lumea, societatea, axa pământului, etc.), te urneşti cu greu şi te îndrepţi spre serviciu.
Pe drum te uiţi în jur şi vezi câţiva oameni grăbiţi ca şi tine. Puţini zâmbesc, mulţi îşi vorbesc singuri. Se ceartă pe ei înşişi pentru ziua de ieri, pentru viaţa de azi, pentru viitorul ce va să vină.
Te uiţi spre cer. E senin. Ar putea fi o zi frumoasă, de parc, de picnic, de relaxare. O idee ce piere la fel de repede cum s-a născut. Tu te îndrepţi spre serviciu, locul de unde izvorăşte salariul, locul care-ţi plăteşte facturile, pâinea, viaţa şi sentimentele. Odată ajuns acolo te transformi. Nu-ţi mai aparţii. Te dedici şi te pierzi printre hârtii, clienţi, telefoane şi mailuri. Uiţi de tine. Nu mai ştii cine eşti, ci te recomanzi ca parte din întreg. Din întregul firmei/instituţiei/companiei din care faci parte. Te supui şi înghiţi lacom problemele altora. Zâmbeşti ca şi cum aşa ar fi normal şi sănătos. Scrijeleşti într-un colţ de agendă un vis. Îl îngroşi mult cu pixul în timp ce vorbeşti adâncit la telefon. Te pierzi în mâzgăleli şi până termini de vorbit uiţi de la ce vis ai plecat. Treci peste el, îl calci în picioare, trăieşti pentru alţii, ziua de muncă e în toi. Îţi ceri scuze ţipătului strident al şefului deşi ştii că nu are legătură cu munca ta, ci cu ziua lui proastă (sau poate cu noaptea lui şi mai proastă). Te umileşti şi parcă abia atunci îţi vine să-ţi plângi de milă. Abia atunci ţi se pare totul nedrept, crud, nesănătos, anormal.
Lumea parcă se învârte odată cu tine. Îţi vine să pleci. Să ieşi pur şi simplu pe uşă, să laşi totul în urmă, să te rupi de acest întreg atât de nepotrivit ţie, să te detaşezi şi să respiri LIBER aerul de afară. Te uiţi spre portofel şi simţi cum te îndeamnă ironic să te aşezi din nou la locul tău, să nu rupi rândurile, să-ţi reiei activitatea aşa cum ai fost programat. Îţi spui "lasă, doar nu s-a întâmplat nimic, e o zi ca oricare alta" şi da, pe undeva, ai mare dreptate. Cam aşa sunt toate zilele, o umilinţă în plus sau în minus nu contează prea mult. Asta e lumea în care trăieşti. În care trăim cu toţii. Lumea în care ne simţim liberi.
Ce înseamnă să fii liber?
Când a fost ultima oara când ai plecat de la serviciu doar ca să urmăreşti zborul unui fluture?
Când ai lăsat curentul neplătit doar ca să-ţi cumperi o bluză nouă?
Când ţi-ai închis mobilul doar ca să asculţi ploaia?
Când ai savurat ultima oară prânzul în linişte într-o zi de miercuri?
Eu una, NICIODATĂ. E trist să fii liber.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu