my soul in a jar

sursa foto

Sunt zile în care aş vrea să-mi închid prezentul într-un borcan ermetic şi să plec. Să încep de la zero cu un chip nou, o idee proaspătă, într-un tărâm fără pretenţii. Să nu mă mai cunoască nimeni şi să nu dau explicaţii nimănui. Oare ce le poţi spune celor ce te măsoară şi te desconsideră din două ocheade? Oare ce le poţi spune celor care cred că deţin şi cunosc totul pe lumea asta, celor care abundă în sfaturi pe care nu le cere nimeni.

Mi-am dat seama că sunt mulţi pe lume cei care ne văd - pe mine şi pe şotul meu - un cuplu de rataţi, doi oameni ce stau acasă şi aşteaptă să le pice pâinea din cer, doi oameni fără trecut, cu prezent leneş şi viitor incert. 

Îmi gândesc în faţă idei despre propria mea viaţă, încearcă să mă educe şi să-mi explice cum trebuie să-mi iau viaţa în dinţi, cum şi cât trebuie să muncesc, şi mai ales ce trebuie să fac ca să-mi recâştig viaţa bună. Mă mir că în timp ce sunt pusă la zid şi judecată fără milă, juriul nici măcar nu ştie ce fel de om sunt. Îmi dau totuşi seama ce gândeşte acest juriu despre mine, îmi dau seama că, deşi i s-a oferit posibilitatea, nici măcar n-a încercat să mă cunoască. Am ştiut de la bun început că aşa va fi şi mi-am promis că n-am să-i mai dau ascultare. 

Şi totuşi sunt zile în care aş vrea să-mi închid prezentul într-un borcan ermetic şi să mă pierd într-un tărâm fără pretenţii.