luni, 12 martie 2012

rutină, ştiri şi primule de primăvară

M-am trezit dis-de-dimineaţă şi am început să mă comport ca şi cum ar trebui să plec la serviciu. Dacă nu respect o oarecare rutină, mă apuc de lucru în pijama şi o ţin aşa toată ziua ceea ce nu e deloc ok. Aşadar, mi-am făcut un obicei din a mă trezi dimineaţa devreme, deşi în fapt nu trebuie să ies din casă la o oră prea matinală. Fac duş, mănânc şi mă îmbrac cât mai comod cu putinţă. 

Dacă s-a făcut deja ora opt asta înseamnă că pot deja să-mi dau tura de telefoane pe la primării sau pe la instituţiile de avizare, îmi fac toate notiţele necesare ca să-mi pot stabili apoi priorităţile. Având în vedere că datul de telefoane e un stres în ce mă priveşte, fac asta cât mai devreme ca să nu-mi stric toată ziua gândindu-mă unde trebuie să sun şi pentru ce anume. Prin urmare, odată comunicările de acest gen terminate, mă pot apuca de lucru la calculator. 

Fie că trebuie să fac o traducere sau nişte dosare de avize sau actele contabile ale firmei, îmi suflec mânecile şi cu o cafea fierbinte cu miere mă apuc să tastez de zor. În jur de 13-14 fac o pauză. Mănânc de prânz, mă mai învârt prin casă, ies afară doar dacă trebuie să cumpăr ceva. Încerc să mă bucur şi de acest moment, deşi cumpărăturile nu sunt punctul meu forte. Mă plictisesc repede şi de obicei merg însoţită de o listă pe care tot bifez ce am cumpărat ca să nu fiu nevoită să repet operaţiunea pentru un singur produs omis din greşeală. Aşadar, undeva pe la ora 16 mă pot apuca din nou de lucru. Beau până la masa de seară cam un litru de ceai (verde, mentă, gălbenele, sunătoare, tei, ce se nimereşte). Nu ştiu de ce, dar când stau la birou şi lucrez am mereu ceva de băut lângă mine (în general ceai) şi o cremă de mâini. Cred că e vorba de vreun tic nervos sau ceva de genul ăsta pentru că am mereu senzaţia că trebuie să-mi hidratez mâinile. Aşadar, beau ceai şi mă dau cu cremă câteodată mecanic, fără să-mi dau seama, în timp ce recitesc ce am scris. În 2-3 ore încerc să închei lucrul, deşi de multe ori mă trezesc că e ora 21 şi eu tot bat în taste de parcă vine sfârşitul lumii şi ziua de mâine moare fără să mă anunţe. 

Seară de seară îl urmăresc cu interes pe Moise Guran şi a lui Oră de business, aşa ca să aflu din surse sigure ce se mai întâmplă în lume. În plus, omul şi explică pe înţelesul tuturor ştirile importante pe care altfel ar trebuie să le pescuiesc o zi întreagă din 10 jurnale de ştiri diferite îmbâcsite de morţi, răniţi şi alţi dispăruţi. Trebuie să spun că în ultimii trei ani, m-am intoxicat cu ştiri de toate felurile şi mărimile, la orice oră din zi şi din noapte, cu speranţa că poate îmi dau seama dacă tot ce mi s-a întâmplat a fost sau nu vina mea, că poate aflu ce pot să fac ca să-mi remediez cât de cât situaţia. Să stea tot poporul liniştit că n-am aflat nimic de la televizor, n-am reuşit decât să mă enervez foarte tare şi să-mi dau seama că România nu are emisiuni de ştiri, doar talkshow-uri de foarte mult prost gust prezentate de maimuţe urlătoare care ceartă lumea sau pe ele însele - cred -  şi că breaking news la noi înseamnă să repetăm aceeaşi ştire de 30 de ori pe parcursul unei luni întregi. Hai că m-a luat valul! 

Când stăteam dincolo reuşeam să mai socializez cu fetele, dar acum e puţin mai greu. Suntem în oraşe diferite, deşi distanţa nu e cine ştie ce. Vreo 18 km, cred. Se rezolvă şi asta, nu e dracul baş aşa de negru. 

Deocamdată aici e linişte, nu mai aud trenuri şi şuierături (apartamentul unde stăteam înainte era aproape de o cale ferată), muntele mă priveşte în ochi, cerul e deasupra mea, primăvara cântă în poturile mele încârcate cu primule, şi deşi sunt doar în tranzit aici pentru vreo două luni, mă simt ca şi cum m-aş fi întors înapoi, în timp, în mine.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu