Întotdeauna am fost un om temperat, un copil cuminte, o persoană calmă. De ce? N-aș putea spune. Nu m-am exteriorizat niciodată mai mult decât a fost necesar, n-am urlat niciodată într-un parc de distracții, n-am răspuns la niciun fel de cinism ieftin, n-am aruncat o vorba grea gratuit nimănui. Nu cunosc motivul pentru care nu joc astfel de jocuri. De multe ori, creierul meu reacționează și-mi pasează exact reacția cu care aș câștiga mingea în colțul meu de teren. Mereu mi-am înghițit replica și am închis-o într-un fișier mental. N-am reușit nimic cu toate abținerile astea. N-am reușit decât să țin minte răutăți fără sens, de la oameni fără sens, aruncate fără sens. N-am salvat nimic astfel. Lumea a rămas la fel. Lupta e reală, se dă pe aceeași scenă și se lasă mereu cu aceleași răutăți gratuite care ne fac ... oameni (?). Oare asta chiar ne definește? Nu putem exista fără invidii, intrigi sau răutăți? Suntem cu toții sortiți să fim la fel?
În general, viața este un câmp de luptă și nicidecum un loc de joacă. Nu este locul unde să fii calm, blând sau temperat. Așadar, atunci când îți vine să spargi un pahar, sparge-l, când îți vine să urli, urlă, când îți vine să înjuri, înjură, când îți vine, să arunci, aruncă, când îți vine să scuipi, scuipă. De ce ar trebui să ne abținem de la orice gest care ne-ar ajuta să ne detensionăm, să mergem mai departe cu fruntea sus și să uităm. Nu ne folosește la nimic să ne stopăm apucăturile astea, nu fac decât să ne sporească nervii și frustrările. Iar lumea nu merită... Din păcate.
Am decis! N-am să mai închid fișierul, am să-mi dau drumul gândurilor și am să servesc meniu complet celor care-l solicită dimineața, la prânz și - de ce nu - seara, înainte de culcare. Poate că așa lumea va fi mai blândă, mai calmă și mai temperată în ce mă privește.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu