Nu e trist. Doar adevărat.

Acum am timp să-mi spun o poveste în timp ce beau un capucino spumos cu multă scorţişoară....

Luni am fost plecată. Mi-a mai rămas o jumătate de job în oraşul pe care l-am părăsit cu ceva vreme în urmă. Întotdeauna când mă întorc acolo ca să mai rezolv din probleme, simt că mă strânge ceva de gât. Nu am aer, parcă mă sufoc. Mă urc în maşină cu gânduri sumbre, sunt încordată şi timp de aproape patru ore cât durează drumul nu sunt capabilă să scot din gură cuvinte bune. Odată ce mă văd intrată în oraş, cursa începe. Alerg dintr-o parte într-alta fără să ţin cont de nevoile mele. Am un gând standard pe care îl urmez cu sfinţenie. Dacă rezolv totul repede, plec repede. Şi atunci, alerg fără să-mi pese de mine. Când totul se termină, după câteva ore bune, las totul în urmă cu viteza vântului. Abia după o oră, reuşesc să mă aşez undeva să mănânc sau să beau o cafea.

Acum nu mai e atât de greu ca la început. Am momente când mă strecor prin marele oraş, încărcat de noxe şi mult venin, ştiind că nu mă mai poate înhăţa. În ultimul meu an acolo, mă simţeam strivită între patru pereţi. Deşi este un oraş foarte mare, se hrănea cu toată energia mea. La un moment dat, mi s-a oferit şansa să fac ceea ce îmi doream de o viaţă. Am acceptat oferta fără să ezit, deşi nu mi-o permiteam. Am muncit strângând din dinţi. Am uitat să plâng pentru că am învăţat cum e să urlu. Am renunţat la toate gândurile mele de până atunci ca să-mi pot aduce aminte cine eram de fapt. M-am sacrificat până am văzut că sufletul meu sângerează. A trebuit să continui să merg înainte şi de atunci... au trecut aproape nouă luni. Unele mai grele, altele şi mai grele. Acum sunt aici şi scriu pentru mine şi cei care ştiu să citească printre rânduri. Scriu ca să mă ridic de jos, scriu ca să mă regăsesc, scriu ca să ştiu cine sunt...